Am decis împreună cu mai mulţi prieteni să deschidem o foaie. Pentru biserică. Şi pentru membrii ei. Adică, pentru noi.
Ne-am format un colectiv de redacţie, am împărţit foaia în mai multe părţi – fizic şi ne-am primit responsabilităţile pe tipuri de articole: pagina 1 – Poza bisericii şi versetul ei, pagina 2 – Editorialul, pagina 3 – Schiţe ale predicii din duminica trecută, pagina 4 – Misiunea Bisericii, pagina 5 – Mărturii şi pagina 6 – Diverse anunţuri legate de Biserică. Ei, na, că v-am oferit deja informaţii pentru a vă concepe propria foaie săptămânală. Să ne respectaţi patentul!
Problema nu a fost scrisul articolelor în sine, pentru că toţi cei care suntem cât de cât scriptologi ne-am pus pe articoluit, ci introducerea lor în pagină. Trebuiau scrise cu caractere suficient de mari pentru a fi lizibile, dar era important şi ca articolul să conţină cap, cuprins şi coadă. Adică introducere, conţinut şi final.
Aici am învăţat una dintre cele mai interesante lecţii despre esenţa gândului. Mentorul nostru, şi părintele foii, ne repeta mereu acelaşi lucru: ,,NU mai mult de 300 de cuvinte!” Uneori era mai generos, şi se putea ajunge şi la 340, însă mesajul era acelaşi: 300 de cuvinte! – esenţa gândului.
Îmi îndrept inima spre Sfintele Scripturi şi descopăr la primii creştini, purtătorii de cuvânt ai Bisericii primare aceeaşi dilemă: predicarea esenţei mântuirii.
Petru şi majoritatea celorlalţi ucenici erau ,,oameni necărturari şi de rând.” Obişnuiţi cu lopeţile bărcii şi uneltele de pescuit, degetele lor nu erau deprinse cu studiul Torei, ale Psalmilor şi ale celorlalte cărţi sfinte evreieşti. Totuşi, trebuiau să predice despre Isus, Hristosul trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Mărturiile lor erau interesante, incitante chiar. Duhul Sfânt se folosea de ele pentru a înmuia inimile ascultătorilor şi pentru a-i atrage spre Hristos. Dar…era o problemă. Trebuia să rămână ceva generaţiilor următoare. Ei nu ,,au pipăit, auzit, văzut…Cuvântul Vieţii” în varianta originală. E drept, au fost transformaţi de Dumnezeu şi au avut propria lor mărturie a felului supranatural cum l-au primit pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al inimilor lor. Au experimentat botezul în Duhul Sfânt, lucrarea Rusaliilor.
Era totuşi nevoie de un etalon. O unitate de măsură care să bată acelaşi ritm în fiecare generaţie. Era nevoie de un al doilea Decalog. Ceva ce să unească bisericile. O normă care să exprime clar ce credeau ei, creştinii.
Această normă era esenţa – ESENŢA MÂNTUIRII sub forma unor IMNURI. Ce interesant foloseşte Dumnezeu cultura. Imnurile puteau circula din biserică în biserică, din casă în casă. Imnurile se putea memora uşor, datorită ritmului şi rimei. Imnurile se puteau cânta. Se puteau dărui generaţiilor viitoare. Imnurile reprezentau – esenţa gândului.
Alergătorul cu făclie 